Acum trei ani, pe 28 februarie 2016, ne-am pus țara în raniță și am zis “gata!”. De fapt, nu am zis asta, mai exact nici nu știam de ce plecăm. Nu exista muiePSD pe atunci, ba dimpotrivă anul tehnocraților parcă dezmorțea o generație, năștea o speranță. Simțeam că am plecat în momentul cel mai prost. În orice caz, au fost trei ani plini, care, printre altele, ne-au adus și fericirea. Dar nu a fost așa, ușor, căci după cum ar zice chiar Frédéric Beigbeder arogantul, depresia severă e o pre-condiție pentru a afla ce e fericirea. Probabil plecarea în străinătate a însemnat descotorosirea de confort, descoperirea mizeriei altora, pentru a ne putea iubi pe noi cu adevărat și deci a fi fericiți pentru totdeauna.
În Londra, starea de anxietate, nopțile nedormite, depresia, au venit pe rând, deci pe neobservate. Când la unul, când la altul, apoi la amândoi simultan. Sentimentul de singurătate, fiind înconjurați de milioane de oameni. Apartamentul ăla la subsol fără lumină. Drumul ăla interminabil cu metrouri constant anulate. Brexit. Probabil cel mai greu a fost pierderea carismei (de moldovean) într-o limbă devenită cam superficială. Discriminările alea fine din cauza accentului, glumele la care nu mai râde nimeni că, exact, unul e accentul de moldovean în București, altul e accentul de rusnac în Londra. Sentimentul de adult disfuncțional, datul ăla din cap aiurea în puburi zgomotoase, “da, da, înțeleg ce zici”, înconjurat de accente britanice, irlandeze, și de un ritm al vorbăraiei care nu are empatia necesară pentru a-și ajusta viteza la diversitatea partenerilor de băut. Să nu poți vorbi nimic serios cu nimeni, să nu poți să te destăinui că devii moaner. Nivelul de trai care, de fapt, nu ne era mai bun ca în București. Dimpotrivă. Nah, chestii de le afli pe parcurs despre viața în afară.
– You orite mate?
– Yeah, am orite mate.
Când am plecat din Londra, spre Geneva, ne-am jurat că nu mai călcăm pe acolo, decât pentru TK Maxx. Dar uite că nu-i chiar așa, ți se face dor, de unii oameni, de strada “ta”, de verdele ăla, de cărămidă. Ce-i drept, Geneva ne-a vindecat, apoi lipsa somnului timp de un an de zile ne-a dărâmat la loc, după care ne-am reclădit și redescoperit.
Acuma, că străinatatea nu-i ușoară, și poate nici o alegere atât de rațională pe cât se crede prima facie, nu e secret. Că dincolo de toate, te ajută, te face să te descoperi, te învață să fii în sfârșit sincer cu tine, nici asta nu-i secret.
Așa că mai bine să rămânem vindecați și să povestesc doar câteva întâmplări haioase de-ar fi povestite așa la un pahar, dar frustrante per total. Și tonul scriiturii nu e à la Vice, “am fost în străinătate ca să nu mergi tu”, ci mai degrabă o înșiruire de evenimente nefaste, descrise cam la repezeală, într-un tren.
Consumatori neinformați.
Februarie 2016, ajungem în Londra, plini de entuziasm și curaj. Naivitatea aia frumoasă, care îți dă aripi. E nasol să nu te aștepte nimeni în aeroporturi, în general. Sau în gări, în mod egal. Pe noi ne-a așteptat un șofer cu plăcuță cu numele nostru. Bagaje multe, cursă pre-plătită, am zis să nu ne complicăm. În loc de bun venit, am primit un “late arrival fee”. Aia e, nu e problema lui că ți-ai așteptat tu bagajele prea mult la banda rulantă.
Februarie 2016, aceeași zi. Ajungem la locuința temporară din centrul Londrei, unde aveam să stăm o lună. Vedere la Gerkin, iau niște beri la doză de la un Tesco Express amărât, fac poză cu ele și cu Gerkin-ul în fundal. I have made it. Dăm drumul la televizor, nu mergea. Sunăm, nu știu ce probleme cu antena de pe bloc. Au tot zis că fac niște ajustări, să verificăm mâine. Cum, tot nu merge? Nu, doamnă! Verificați săptămâna viitoare. Nu a mers deloc cât am locuit acolo o lună de zile. Am tot verificat.
– You orite mate?
– Yeah, am orite mate.
London Circus de Gregori Saavedra, preț £742
Feb 2016 a doua zi, înainte de birou, dau să fac duș. Dau cu șampon, sentimentul ăla de bine, aveam pregătită melodia din Suits pentru mai încolo să mă îmbrac la costum. Așa cu șampon în cap, aflu că boiler-ul garsonierei în care stăteam nu duce mai mult de 1-2 minuțele, și alea dacă e binedispus. Cu ochii iritați, o trezesc pe Andra, încălzește-mi te rog niște apă la aragaz și hai și-mi toarnă în cap, aici așa deasupra căzii. A tot venit un instalator, câteva zile la rând, tot învârtea niște rotițe pe acolo, profesionist cum numa în vest găsești. Apă caldă tot n-am avut. Ba chiar, la un moment dat, ne-au dat cheile de la un alt apartament din aceeași clădire, cică să facem duș acolo. Practic aveam două locuințe, deși nu plătisem pentru niciuna.
– You orite mate?
– Yeah, am orite mate.
King of London.
Martie 2016, mijlocul lunii. Înainte de vizitele de apartamente cu firma de relocare, am vizitat și noi mai multe multe apartamente, de capul nostru. Nah nu știi ce vrei, le zici că ai vrea același tip de apartament cu ce aveai tu închiriat în București, același confort. Sanchi, afli că nu se poate, că aici în străinătate trebuie să înveți ce e ăla trade-off și prioritizare de criterii. Bine, mai tăiem de ici, de colo, vizităm mai multe, întârziem la multe vizite pentru că se anulează trenuri/metrouri în continuu, la unele vizite ajungem alergând cu voma în gât. Un agent îmi zice o să fiu King of London, deși îmi arăta numai porcării de apartamente. Ambiție. La una din vizite, fiind deja descumpănit de flat-urile precedente, eu eram cam cu capsa pusă și voiam, într-un moment irațional, să luam apartamentul și gata. Ploua ca naiba afară, agentul era persuasiv, că nah așa e cultura sales-oriented, eu cum nu fac față oamenilor de genul am zis gata hai că nu mai am răbdare, îl iau pe ăsta. Andra, pilonul rațiunii, mă lua deoparte, că ce faci, uită-te un pic în jur, e ca naiba, simt că riscăm să ne prăbușim cu podea cu tot la vecinul de dedesubt. Eram la ultimul etaj într-o căsuță victoriană, cu caracter. Ți-ai găsit cu căpcăunul, eu am dat înainte, agentul deja scotea pre-contractul, Andra mă trăgea disperată de mână invocând dreptul de veto. Eu, batman. Am zis că ploua ca naiba? Am zis. Ei la un moment dat, stăteam toți trei în mijlocul sufrageriei, în casa ce părea că avea să fie a noastră, închiriată în Londra. Andra, eu, agentul. Când, ca prin minune, începe să picure, fix între noi. Prin tavan. Pic, pic, pic. Prin tavan. Agentul cică if I get that fixed, will you still be willing to…? N-am mai apucat să răspund, eram deja afară în ploaie, spre metrou. Bine că iar m-a tras de mână, cine știe ce prostie i-aș fi răspuns. Probabil yes of course no worries.
– You orite mate?
– Yeah, am orite mate.
Martie 2016, spre sfârșitul lunii. Reușisem să găsim ceva care să ne placă. De fapt, vizitasem vreo 10 flat-uri în interval de câteva ore în ziua aia, în zone diferite, totul organizat cică de o firma profesionistă, servicii de relocare. A fost haos, dar hai fie. La sfârșitul zilei eram noi doi, două beri, și o foaie de hârtie. Cică să facem liste pro/con, doar că nu mai țineam minte nimic de flat-uri. Până la urmă, îl aleseserăm pe ăla cu “sufragerie mare și patio”. Patio care e o curte mică, pavată, ce ține de apartament. Voiam o curticică a noastră, ce să mai. Pe vremea aia pronunțam peișio, nu patio cum se pronunță de fapt. În fine, am mers la agenție, am plătit o căruță de bani, am semnat, am luat cheile. Contractasem deci apartamentul în care trebuia să ne mutăm pe termen lung, dar încă mai aveam câteva zile plătite în centru, acolo la apă rece.
Cum mai toate îs nemobilate, ne petreceam zilele alea căutând mobilă second-hand pe internet. Primul mobilier au fost două scaune albe scrijelite, luate pe gratis de la cineva. Le-am cărat pe jos, eu unul, Andra unul, la semafoare ne opream și ședeam pe ele, tot așa până în sufrageria din noul apartament. După care a urmat canapeaua, luată de la un tip care stătea în apartamentul unui italian bogat care a murit, și ăla se apucase să îi vândă lucrurile de prin casă. Canapea frumoasă, vintage oldschool, lungă, 3 locuri, preț bun, take my money. Am băgat-o în duba unui prieten, față de care și acum sunt recunoscător, și hop hai s-o ducem în apartamentul gol. Iar ploua și în ziua asta, dar lejer. Voie bună, povești despre viața din Londra, dar ia să vezi că pe ușă noi canapeaua nu am putut să o bagam. Era dintr-aia dintr-o bucată, lemn nituit, iar noi aveam deasupra ușii o cupolă pe care erau construite scările pentru intrarea principală în clădire. Flat-ul nostru era in demisol (bineînțeles că uitasem treaba asta când am semnat). Am stat vreo două ore, am întors-o pe toate părțile, n-a vrut. Urc-o iar în dubă, du-o-n sud, în beciul amicului. Scrie anunț pe net, pe un site de meșteri, young couple, from Romania, we have a long couch, doesn’t fit the door, please help. Sună telefonul, domnul Gheorghe. De pe lângă Moinești, Asău, sau ceva de genul. Că cică recunoaște numele Colceriu. Mă ajută el cu canapeaua.
Canapeaua unui italian mort.
O dezmembrează și o asamblează în casă. Păi cât costă? Lasă domnule vorbim la fața locului. Văleu, și român, și evaziv, îmi zic. Nu sunt interesat, mulțumesc, la revedere. Sună iar, că hai că te rezolv. Aia e, mă așteptam la o amendă. Ne întâlnim in beci în sudul Londrei, evaluează, ne urcăm în dubă, el cu mașina personală după dubă, ajungem, bagă canapeaua în casă, ca la sfârșit să îmi zică de fapt că prețul e un rating de 5 stele pe platforma online de meseriași, că e la început. În rest așa să ne ajutăm românii între noi mereu. I-am dat bani de benzină, dupa multe insistențe. Domnul Gheorghe din Asău, om printre neoameni.
– You orite mate?
– Yeah, am orite mate.
Martie 2016, vine ziua mutării. Bineînțeles că, fiind deja de o lună în Londra, începusem să ne drămuim un pic bugetele, după ce am făcut cunoștință cu prețurile. În ciuda obiecțiilor, în ziua mutării am decis că o facem românește, nu cu taxi, ci mai multe drumuri cu metroul. Tower Bridge –> Ealing Broadway, revers și tot așa, cărat câteva trollere și alte acareturi, avere de om. Ajungem în cartier, frumos, rezidențial, liniște, natură, papagali verzi (!), multă cărămidă. Asta-i anglia ce-am poftit, îmi zic cu un pic de mândrie. Ajungem la ușa noastră, roșie, cu numărul 1 pe ea, la demisol (semi-subsol, adică jumătate de geam sub pământ, jumătate la nivelul solului). A fost ca un reminder, băi, noi chiar nu ne-am dat seama că am luat un beci pe post de apartament? Mă rog, ce mai conta când avea peișio. Intrăm, cred că era 26 martie, ne așteptau acolo două scaune, canapeaua, și un puternic miros de… căcat. Da, mirosea a fecale, fără nicio confuzie.
Nimic nu mai contează când ai peişio.
Dă drumul la geam, că poate o fi aer stătut. Era frig, centrala nu mai fusese pornită de câteva săptămâni bune, nu am reușit să o pornim. Mirosea a căcat, noi tremuram ca doi căcați și, pe moment, nu ne gândeam decât la sufrageria aia caldă din Câmpia Libertății, plină de prieteni și muzică aleasă. Lasă, aici o să fie viața și mai bună, zic, în timp ce mă chinuiam să conectez laptopul la internetul hotspot de pe mobil, să pot da email la agenția imobiliară. Așa am descoperit că, de fapt, semnal la telefon nu aveam decat în două colțuri din toată casa. Aveam bineințeles semnal și în peișio, dar era frig afară, nu puteai să stai. Câteva zeci de minute mai târziu, reușesc, dau email-ul, multe semne de exclamare, invocări de drepturi ale chiriașului, civilizație, cuvântul inacceptabil scris de vreo 10 ori, plus exprimarea clară “you need to do something, it literally smells like faeces over here. As in human excrements”. Isteric și nu alta. Dar l-am trimis, email-ul.
Primesc telefon. “A murit americanu”. Păi şi piticii?
În timp, ajunsesem să ne punem telefon fix, din lipsă de semnal la mobil.
Nu mai știu dacă în aceeași zi sau la câteva distanță, dar ne-a vizitat proprietarul. Spilcuit, arogant și cu mănuși albe de piele, pe care nu le-a dat jos nici cât a stat în casă. Ce se întâmplă, domnule? Păi, faeces, smells like shit. Where? Păi cum, uite, peste tot, dar mai ales aici, credem că sursa e o țeavă de după peretele ăsta de pe hol. Let me see. Vino domnule sa vezi, ia, trage pe nas. Inspiră. Miroase a căcat. But I can’t feel anything!, zise domnul deținător de activ imobiliar. Nah, joac-o pe asta, demonstrează tu cumva că miroase a căcat. A plecat, iar noi ne-am petrecut următoarele zile și nopți căutând pe Google: how can I prove my house smells like shit. is faeces gas toxic? Can I measure faeces smell levels? Ce cretin eram. Mă rog, după câteva vizite ale amicilor care ne-au confirmat, băi, da, cam miroase… a dispărut. Mai simțeam doar când vecinul de deasupra trăgea apa și atunci venea damful nasol, pe hol, în sufragerie, rar în dormitor. Dar în rest, nu mai mirosea a căcat. Sau ne-om fi obișnuit noi. Devenisem una și aceeași. Plecasem în străinătate pentru demnitate, dar ne-am ales cu căcat. Uite dilemă, cum demonstrezi tu că miroase a căcat? Ajung la birou, povestesc colegilor, reacția normală:
– You orite mate?
– Yeah, am orite mate.
Cam ce îşi mai permit millennialii în ziua de azi.
2016, iunie. Mă trezesc după 3 ore de somn, mă ia un mini-atac de panică, o trezesc pe Andra de parcă era cutremur. Ăștia au votat Brexit. Ce se întâmplă cu noi? Nu știu, dar economiile alea de le-am schimbat în GBP, s-au dus în cap cu vreo 20 la sută. Amorțeală completă, primele zile de după au fost crunte. Până într-o seară când un băiețandru cu gluga hanoracului pe cap strigă la Andra dintr-o mașină, cică go home bitch. Ok, ok, chill man, plecăm. Stai măcar să mai crească naibii lira aia la loc, că ne-ați furat din buzunar cum ar veni.
– You orite mate?
– Yeah, am orite mate.
2016, câteva luni mai târziu. Vin seara de la birou, grăbit să strâng un pic prin casă ca aveam un prieten care venea în vizită. Deschid ușa și sunt întâmpinat de peste 50 de muște mari, dintr-alea cu spatele albastru. Au tras la căcat, sunt sigur, îmi zic gândindu-mă că uite o dovadă bună că e o problemă cu țeava de după peretele ăsta. Două ore mai târziu, am reușit să scăpăm de ele. A ajutat și musafirul, vădit amuzat.
– You orite mate?
– Yeah, am orite mate.
Sau poate au tras la vinul ăsta oțetit?
2016/2017 nici nu mai știu când. La duș, dimineața, înainte de birou. Apă rece în loc de apă caldă. Și aici? Mă duc în fundu gol la centrală, o închid, deschid, resetez, învârt. Mă întorc, apă caldă. Trec 15 secunde, rece. Sun la agenție, trimit ei pe un nene Benji pe numele lui, foarte de treabă și cu bun simț. Se duce la centrală, o închide, deschide, resetează, învârte. Apă caldă. Trec două săptămâni, rece. Benji. Închis, deschis, reset, învârtit. Cald. Rece. Tot așa, până am plecat de acolo în Septembrie 2017. Ăștia or s-or spăla cu apă rece pe aici, or îs cam sălbatici, îmi zic în drum spre Brighton unde aveam să petrecem un weekend înainte de avionul spre Geneva. Un weekend departe de Londra, să spele toată perioada aia.
– You orite mate?
– Yeah, am orite mate.
Gata, gata, plecăm, plecăm.
Octombrie 2017, ce răsuflare. Ajungem în Geneva, noi doi, vreo 3 trollere și o burtică în care Albert avea deja 4 luni, măzărichea mică. Cazare temporară pentru o lună, garsonieră drăguță, oldschool, cam ca la o bunică în vizită. Geamuri de lemn, vechi, un singur strat. Izolare, nema. Afară, vânt. Căldură în calorifer, nu, păi e prea devreme în octombrie. După ce am înghețat câteva zile, am început să stăm cu geaca pe noi. Dă-i cu bandă izolantă pe ramele ferestrelor, măcar măcar ceva o mai ține.
– Ça va?
– Oui, ça va bien.
Noiembrie 2017, de ziua Andrei. Trebuia să ne mutăm în apartamentul pe care l-am închiriat. Ne întâlnim cu agenta în fața blocului, că nu știe ce s-a întâmplat dar proprietarul nu mai răspunde, a schimbat yalele și nu putem intra. A reziliat contractul cu noi azi-noapte, nimeni nu știe de ce, e în Spania, are un reprezentat legal aici, haos. Plătisem 3 luni depozit plus prima lună. O avere de român.
Mobila pe care o cumpărasem din Londra și restul bagajelor noastre care au stat într-un depozit în Germania erau acum într-un Tir în drum spre Geneva. Era şi canapeaua italianului cel mort acolo.
În primul an cumperi mobila, în al doilea an muți mobila, în al treilea an vinzi mobila.
Am întors Tir-ul din drum. La fel cum și noi ne-am întors la garsoniera noastră cu geamuri lipite cu scoci, gândindu-ne, băi cum dracu vine asta, în Londra aveam două apartamente în prima lună, iar aici nu o să mai avem unde sta de mâine. Parcă prefer apă rece, dacă ăsta e trade-off-ul. Am ieșit până la urmă în oraș, la cină, să sărbătorim ziua de naștere printre lacrimi și disperare. A doua zi eram la alt hotel unde aveam să rămânem o lună. Ai zice că așa ceva numai într-o țară ca România se poate întâmpla, nu-i așa? Bienvenue a Suisse Romande! Banii ne-au fost returnați, poate în România nu i-am fi văzut nici pe ăia, mă mint așa de consolare.
– Ça va?
– Oui, ça va bien.
Casa noastră care n-a mai fost
Decembrie 2017. În Geneva, pentru că oferta de apartamente de închiriat e practic inexistentă, aplică pentru un apartament scos pe piață cam 20, 30 de familii. Regia (un fel de administrație de bloc de aici) sortează dosarele după tot felul de criterii opace și alege pe cineva. De multe ori pe pile. E un cartel imobiliar. Am aplicat toată luna noiembrie la peste 30 de apartamente, a fost crunt. Nimic. désolé, mais pas de réponse. Până când, la un moment dat în timpul unei vizite, i-am rugat pe chiriașii care plecau să vorbească dacă pot direct cu proprietara, să le explice că uite e un copil de 5 luni aici în burtică, mai avem 4 luni la dispoziție, și stăm de o lună la hotel doar cu hainele din 3 trollere. Gecile de iarnă erau în Tir-ul ăla întors din drum. Au sunat, ne-au rezolvat. Am primit email într-una din zilele ce aveau să vină și, după ce l-am citit în mijlocul unui magazin, am plâns îmbrățișati. Următoarele luni au fost pline de căutat aragaz, mobilier pentru bebe, cărucior, covoare. Dar aveam apă caldă! Hai, că încet, încet, dădeam de omenie.
– Ça va?
– Oui, ça va bien.
Tac. Tac. Tac. Tac. Tac. Tactactactactac. Tac. Tac. 2 dimineața. 3 dimineța. 5 dimineața. Bine, în tot acest timp, am avut o problemă. În dormitorul nostru, de după peretele unde intră țeava de la calorifer să se unească cu coloana principală, se auzea în disperare, pentru câte 5 minute, la fiecare oră, un clinchet enervant ca o picătură chinezească. Ca și cum ai da cu lingurița în țeavă. Dracu putea să doarmă. Am scris la Regie, nu ne-au băgat în seamă. Am filmat, am înregistrat, ore întregi de sound recorder cu notițe text: uite, la minutul cutare începe sunetul. Au trimis un nene arogant, care a intrat încălțat și care a zis că n-are ce să facă, că nici măcar nu se aude (normal, sunetul era noaptea, când e țeava rece și băgau ei căldură la intervale de o oră). Pleacă distinsul domn. La două noaptea, îi dau pe Whatsapp filmuleț live. Îmi dă cu seen. Băi, măcar dacă nu dorm eu, nu dormi nici tu. I-am dat mesaje așa vreo 2-3 nopți la rând, până când m-a sunat, n-am înțeles ce mi-a zis în franceză, decât că… sunt un fenomen.
tac tac tac tac tac <– click pentru audiție
– Ça va?
– Oui, ça va bien.
asta trebuia să fie masa noastră de bucătărie, dacă mă uitam la dimensiuni înainte să comand
Ianuarie spre Februarie 2018. Mai erau două luni până venea Albert pe lume, mă rog nu cred că avea un nume ales pe vremea aia. Dar la noi tot tac tac tac tac tac tac tac tac. Țeava aia nenorocită nu ne dădea pace noaptea, Regia nu zicea nimic. Aici în Geneva este o asociație de avocați care oferă consultanță gratuită chiriașilor, în disputele lor cu proprietarii. Este o asociație puternică, de care majoritatea proprietarilor se tem. Am fost acolo, că uitați domnule înregistrări, uite aici zeci de giga de fișiere audio, că nu putem dormi, că practic ăla e dormitorul dar e neutilizabil noaptea. M-au ajutat să scriu o scrisoare către Regie și proprietar, prin care îi anunțam că, având sprijinul avocaților, începând cu luna următoare voi depune chiria într-un cont de litigiu special al Palatului de Justiție, iar ei vor recupera banii în momentul în care demonstrează că plângerea mea a fost soluționată. La trei zile, frumos la ușă firmă specializată, un nene care s-a tot uitat și a zis măcar, da domnule, dam o gaură mică aici în jurul țevii și vedem ce e. Au dat, au văzut, au pus niște material între cele două țevi care se atingeau și astfel clăncăneau în momentul dilatării. Treabă de o oră. A durat două luni cearta. Așa-i în tenis. Gaura din perete a rămas, clăncănitul nu se mai aude. Apă caldă avem.
– Ça va?
– Oui, ça va bien.
La o adică, găuri în perete sunt peste tot
Tot prin ianuarie, m-am apucat de izolat geamurile și aici, că erau vechi, de lemn, un singur strat, izolația dusă, și bineînțeles un curent dintr-ăla de se fac filme de groază despre cum o să te tragă la noapte. Dă-i lipește burete adeziv prin jur pe acolo, degeaba oricum că s-a dezlipit la câteva săptămâni. Frig, frate, frig, calorifere călâi toată iarna la aștia. Ăsta e vestul la care am visat? Să tremur în casă. Slavă cerului de apă caldă.
– Ça va?
– Oui, ça va bien.
Martie 2018 și lunile ce urmează, aveam să descoperim, după nașterea lui Albert, că parchetul ăla boem și nereparat de zeci de ani (cică e original din anii 30 așa), ei boemia, nene, scârțâie. Și când boemia scârțâie, nu e bună când abia ai culcat copilul și vrei să ieși din cameră. Să stai câte 40-50 de minute să te chinui să-l adormi aplecat deasupra patului, ca să se trezească de la scârțâiala parchetului de lângă ușa camerei, ei, asta e chiar ceva frumos. Franțuzesc. Am încercat să ieșim din camera aia în toate felurile posibile, spiderman, târâș, pe vârfuri, în viteză. În cele din urmă, am decis ca, pe rând unul din noi să nu mai iasă. Caraghios, pe bune. Ca doi clovni.
În străinătate trebuie să îți murdăreşti mâinile.
– Ça va?
– Oui, ça va bien.
22 decembrie 2018, vin și schimbă geamurile. În mijlocul iernii, de Crăciun. Frumos. Pe 1 ianuarie intra în vigoare legea prin care erau amendați proprietarii cu apartamente neeficientizate termic, deci hop și la noi bunăvoința proprietarei. Vine echipă din estul europei, cu dube, geamuri, profeșioniști, frumos. A trebuit să plecăm de acasă o zi întreagă, cu copil, iarna. Dar nu te plângi, termpoane frate. Lux la Geneva așa ceva. Au lipit termopanele noi pe rama veche de lemn, au dat cu un kil de gel silicon toxic și urât mirositor de jur împrejur, izolație nene. Au rupt și una din rame, de atârnă și acum o bucată gata să fie apucată de Albert când o vedea-o. Izolația, ce să zic, proastă. Pe langă fanta aia de aerisire de sus, mai intră vânt la fel de bine și oriunde de jur-împrejur. A crescut temperatura cu un grad, dar curentul, curentul tot te trage. Le-am scris.
– Ça va?
– Oui, ça va bien.
vrei, nu vrei, în Elveţia primeşti termopane de Crăciun!
Februarie 2019, vin ei în inspecție dimineața, după ce au întârziat câteva zeci de minute peste programul agreat în prealabil. Regia, proprietara, o arogantă și ăia de la firmă. Intră direct încălțați, pe covoare, le zicem știți avem copil care merge pe jos pe aici, proprietara că domnule în partea germană a elveției se descalță lumea, nu în Geneva. Bine mă, sălbaticilor, ia hai espadrila jos că aici cât plătim noi chirie, e teritoriu românesc. Inspecție la geamuri, mă pune proprietara să îi arât cum deschid și închid fiecare geam din camere, că cică e un mecanism mai altfel și să vadă ea că fac corect. Voiam să-i zic doamnă când aveam noi termpoane în România, da nu mi-a venit în franceză. Bine, hai, facem pe clovnul, doar să ne grăbim că trebuie să culcăm copilul în 5 minute. Facem clovnăreala, după care un nene gata-gata să se apuce să mai dea un strat de gel silicon prin interior, să izoleze mai bine cică. Și cu flexul si lipici să repare rama aia. Stai nene, ești nebun, ți-am zis că trebuie să adormim copilul în 5 minute, mirosul ăsta a durat 3-4 zile să-l scoatem, aerisind ore întregi, am agreat că azi avem inspecție, nu reparații cu noi în casă. Scandal, că ne împotrivim reparațiilor și nu respectăm contractul, noi că nu, ei că da, apoi ne-au auzit cum vorbeam în română despre asociația aia de avocați, care se cheamă ASLOCA, și au lăsat-o mai moale — hai că rezolvăm altă dată. Bine, au revoir.
– Ça va?
– Oui, ça va bien.
Concluzia? Nu e nicio concluzie. Cine are nevoie de concluzie când ai străinătatea?
Un borcan de la Colcéri 